Doamne, ce-o mai iubesc! Ce m-aș face fără ea? (Când eram mică îi zisesem, o țineam de mână și eram sus în sală, mamă tu n-o să mori niciodată, da? Și ea-mi spusese, ei, mamă, doar nu suntem nemuritori, nu s-a născut nimeni pe-aici și n-a murit, nu înțelesesem nimic din ce-a zis ea, mamă, i-am zis, nu pricep, dar pricepusem, sigur pricepusem… Mama Sanda e bunica mea de la mama.) Vorbește mărunțel, povestește ceva, caut să ascult, vreau să mă lămuresc ce zice, mamă, îmi vine s-o îndemn, mai rar, te rog. Și începi o dată de la început ca să pot auzi ce spui… Dar ea deșiră mai departe vorbulițe de neîțeles cu voce domoală, voce de jucărie. Vocea cuiva lovit de la o vreme de atac cerebral. Oare asta e cu ea? Da, îmi zic, admit da, că e cu putință. Și atunci? Ce se va alege de ea? De mine, de fapt, de mine…? Îmi curge brusc și limpede gândul prin sânge că da, indiferent ce se întâmplă acum, eu sunt pregătită. M-am antrenat toată viața mea, adică toată viața ei împreună cu viața mea. Pentru orice o să fie. Pentru orice. Și sunt gata. Dar nu o știu încă. Tot ce știu acuma e că o să-mi lipsească fără maluri, uriaș. O iubesc de mor. Cu puterea aia ilogică pe care o au copiii când iubesc. Deja încep să pricep că suntem în altă parte amândouă, că nu sunt în lumea mea acum, că mama Sanda a plecat de la noi, că mama Sanda m-a dus cu ea pentru câtva timp, timp nefizic, într-a ei. Că sunt într-o vizită. Dincolo. Nu știu cât mă poate ține aici, între etaje unde suntem azi. Îmi arată ceva, e un cuib, zice. Mă uit, în fața oglinzii îmi văd papucii de baie, cei cu calota liliachie și cu buline albe. Cred că îi înțeleg logica, a văzut bulinele mișcându-se, lăsând dâre vibratile în oglindă și i s-au împăienjenit ochii, crede că a văzut un cuib. Hai spune, spune mai clar, o rog eu. Iar ea spune înainte cu curaj, în felul acela fără rost, povestea ei bolborosită, și eu vreau așa de mult să-i prind firul, să înțeleg cum așează ea cărămizile și pereții în poveste, cuvintele curg din gura ei și nu se leagă. Pentru că nu leagă firul, îl deșiră. Sau... Poate că de fapt eu vreau așa, poate că eu mă încăpățînez să nu se lege mortarul ăsta, poate eu sunt asta care refuză pereții bine zidiți și liniile sigure, și granițele, și vămile, și tot ce ne desparte pe noi două. Că în poveste nu s-a schimbat nimic, că ea merge înainte în cuvinte mici, greu de priceput, așa cum poate ea, mama, să pătrundă cu inima ei bătând în consoane și în vocale șoptite în lumea mea de aici. Cardul ei de acces. Insertat în creierii mei. Mamă, mai poți să-mi spui o dată că suntem împreună? Mamă, mi-e așa de drag să te țin de mînă. Ea spune înainte…
Mi-e greu să descriu durerea de cap cu care m-am trezit din pat mai târziu… E așa de puternic visul ăsta că și-acum îmi vine să urlu.
Cred că asta e treaba cu miracolele. Se întâmplă. Simplu, țâșnesc dintre etaje. Tot ce ai de făcut e să nu-ți bați capul. Să nu le gâtui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu