Asta înseamnă??? Păi, cum? Păi așa…
Trec în baie. Geamul ferestrei - dublu în lungime față de mărimea pe care o știu eu. E acoperit de o ceață givrată; practic e înlocuit cel vechi cu ăsta cu model. Dar e și mai mare. Ce e asta???
Uite, o plantă plină de trandafirași uscați pe pervaz, sus. Încă una, lângă perete, în dormitor, o văd prin ușa deschisă a băii! Hei, ce e asta? E timpul să recunoaștem că logica a murit. Ori sunt în altă ecuație. Dar n-o înțeleg! Nu înțeleg nimic. Acum am intrat în bucătărie. Cât de cât, în regulă. Un melc palid, fără cochilie aleragă pe covor. Cam murdar covorul, totuși. Așa e mereu. Adică pare, din cauză că e uzat. Ia viteză ăsta, o să treacă înaintea mea de ușă, direct în dormitor. Nu! Ce grețos. Trântesc ușa în nasu-i. Mă băiete, ce e asta, ce melc e ăla de aleragă mai tare ca mine? Al doilea fuge disperat prin sufragerie, se sufocă, asta mic pare clastrofob. Pe holișor, încep să pricep că avem aici o mică invazie. Trei, patru veniseră din baie, șopotind pe gresie unde pare să se simtă bine, mișună fericiți, pe al cincilea călcasem adineaori, nici n-am băgat de seamă, îl las repede în spate storcoșit acolo. Închid ușa camerei, o protejez, măcar în camera în care dorm să am liniște, băi, se aude?
Aleg să încetez să gândesc. Probabil sunt într-o direcție greșită cu gânditul. Unu, nu știu unde mă aflu. Doi, dacă aflu unde mă aflu, tot nu știu cum să mă întorc de unde am plecat. Stop. Stooooop. Nu mai gândi. Nu mai gândi. N-are nici o logică. Dacă n-are logică, nu folosești logica, simplu? Sună la ușă. Cine? E dimineață, oricine poate să sune la ușă dimineața. Deschid. Un tip slab și mic, cap în formă normală, doar creștetul pare neterminat, din cauză că, bănuiesc, se continuă în altă parte, din dimensiunea unde suntem pare șters pe margine, asta trebuie să fie, da, pentru că de aici pare decalotat. Nu știu ce mă enervează mai mult: că arată ca un prost sau că m-a întrerupt din exlorarea funcțională a apartamentului. Aaaaaaa! Aaaaa!- țip. Îi țip în față, direct în pielea obrajilor. Țipă și el. Sunt speriată pe bune. Ce-ai domnișoară? Ți-am făcut eu ceva? Domne, ce început tâmpit de zi, cu una care urlă ca nebuna.
- De ce-ați venit? Cine sunteți?
- Poșta. Sunteți proastă?
Are dreptate. Uite o zi în care îmi merge pe dos. Pentru că m-am trezit într-un dobitoc de univers paralel unde mă fugăresc melcii prin sufragerie, unde ăștia au capul într-un loc și corpul într-altul și unde am fereastră nouă la baie. Și mai mare. Unde logicul ar fi logic dacă ar fi și familiar. Oricum, nici în universul meu nu eram chiar Einstein, ia s-o las mai moale cu logica. Și ce-ar fi să încep să mă simt una de-a lor? Altfel, ce șanse am să nu-mi pierd mințile? Și da, uite, așa aș putea să-i fac să și le piardă ei. Pentru fiecare de aici pesemne că sunt o really something.
Îl poftesc în dormitor, unde pare mai aerisit, cât de cât ferit de invazie. Pe drum, cineva lăsase o dâră lungă de rahat, de la baie, până la ușa de la intrare. Ce căcat? - zic cu voce tare. Aproape că mă scuz. Dar nu am câine. Ce a putut face grămada asta de căcat întins cu lopata dintr-un capăt în altul? Aleg să încetez să vorbesc: poate că totuși am câine, de un’ să știu? N-am verificat, n-am apucat să fac toată inspecția.
Aleg s-o iau pe ocolite, așa că încep să râd, ba chiar hohotesc artistic de două ori, de trei ori. Sunt molipsitoare, omul se înveselește, râde, se sufocă. Cine știe, poate are totuși o zi bună.
Scoate recipisa din gentoi și-mi întinde un pix să semnez.
Îl cheamă Clocotici. Nu știu de unde știu, dar așa-l cheamă. Cred că mi-o comunică telepatic.
Ne privim. Așa, dintr-o parte, seamănă cu Doru Mareș. Din cealaltă, cu Mao Tze Dun. Apar în cameră pe rând, un director al unei case de discuri, un agent al lui și o fetiță de 17 ani. Acum sunt așezați toți pe canapeaua de piele din salonul de primire. Bine că pe asta n-a apucat să se cace câinele. Sau vaca.
Poate fi vacă. N-am apucat să descopăr, totul se petrece prea repede…
Vorbim relaxat, se interesează de nu știu ce, îmi propun o colaborare, amân o discuție serioasă până când o să reușesc să mă prind de unde să apuc toată povestea și ce spun oamenii ăștia. Sau dacă sunt oameni. Limba de conversație pare aceeași, logica ei e puțin așa, altfel…
Aleg să am răbdare - “Misterele-s acasă-n beznă, jos”, vorba lui Faust.
Încet, încet, camera se umple de lume. Apuc o pungă și încep să strâng rahatul, deja începuseră să calce în el, totuși, niciunul nu protestează. Nici unul nu ia măsuri. Mă, pare normal la ăștia, te pomenești că așa se poartă pe-aci, o fi vreo modă. Sau e altceva. Uite, o casă de căcat pare să fie una materialicește de căcat. Deci, sunt într-un univers din care lipsește sensul figurat. Și lipsește gândirea conceptuală. Așa că materializarea e instantanee.
În consecință, ăștia stau prost cu umorul. O femeie se apleacă lângă mine, cu altă pungă în mână și cu mânuși, domnișoară, zice, lasă-mă pe mine, ani de zile am lucrat în domeniu. O las. Mai e mult din ziua asta? Pe mine deja începe să mă obosească. Oare acum ce urmează?
Sună ceasul. Deschid ochii. Timid. Cu grijă. Firește că timid. Cine știe pe unde mai nimeresc. Lumina îmi pare cunoscută. Cel puțin lumina…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu