Vis, 19 ianuarie, București

Vis de dimineață, după ce ațipesc un pic... Petrecere la noi. "La noi" înseamnă o vilă cuprinzînd una din camerele casei de la Carpen - camera de vară - și alte câteva dintr-o construcție pe care nu am mai văzut-o. De fapt, am văzut-o abia azi când transcriu acest vis (de acum câteva zile) azi, într-un filmuleț de pe net. Compoziția arhitecturală culminează cu adaosul a două piscine la "mix"-ul descris. Așadar, "la noi" vin în după-amiaza dată câteva familii în vizită cu copiii. De cel mai năzuros dintre ei mă agăț eu. Ceilalți rămân cu părinții lor, însă nu știu de ce ăsta micu' a vrut "cu mine". Hai la piscină! Mamă-sa mă aude și-mi spune că nu are voie la piscină. "O scald" și eu și, ca să dreg busuiocul, îl iau în brațe și plec cu el la plimbare, să vizităm camerele de sus ale casei. E atât de dulce, că nu înțeleg de ce-i atât de "pedepsit" de maică-sa. O fi mai sensibil, zic...
Sus, pe dulap (care se continuă cu niște prelungiri construite din scânduri de-a lungul pereților paralele cu tavanul - după modelul cuibarelor de la șopru, poate chiar despre ele e vorba, să nu uităm că aici e un spațiu compus). Acolo, pe stighiile care leagă aceste cuibare văd un melcuț mai mărișor suindu-se de pe ele și ajungând până pe albul tencuielii. Pare atât de fragil... De aia mă feresc să-l ating, ca să nu-l rănesc. Pe măsură ce melcuțul ăsta se îndepărtează, făptura lui lunecoasă face ca efectul de perspectivă să fie dat peste cap, în sensul că el depărtându-se, începe a se mări în loc să se micșoreze. Ce ciudat. Cobor la parter cu copilul în brațe, sunt sigură că mamă-sa deja îl dăduse dispărut. Mă întâlnesc cu grupul ei și cineva îmi spune că pierduseră cățeaua unuia dintre musafiri, iar ea e sigur că deja începuse travaliul, îi venise timpul să fete. Trebuie să fie pe undeva ascunsă prin casă... Abia acum pricep ce văzusem. Melcuțul nu era un melc, era un cîinișor plăpând, atât de gelatinos și de ud încât crezusem că-i melc. Mama lui era și ea pe undeva pe aproape, băgată între perete și dulap, mai mult ca sigur, dar de ce atât de tăcută? Îi năștea pe silent mode? Mergem cu toții acolo și vedem acum încă două trei plăsmuiri zgârcioase și mici cât două degete, lungindu-se pe pereți. Da sunt câini mititei, îmi dau seama acum, ca niște alieni pitici...

Vis 18 ianuarie, București

Înainte de lovitura decisivă a partidei lui Darth Vader și în timpul desfășurării ei - pe baza stelară unde funcționează comandamentul său. Mărturisindu-i lui Darth convingerile mele despre chestiune, el ținând mai mult sau mai puțin cont de ele. Totuși, îl simt emoționat de prezența mea. Înviorat. Contează că sunt acolo. Într-o laterală a coridorului, o încăpere ca o nebuloasă violet. Într-un punct asemănător cu ea, ca o proiecție a acestei nebuloase undeva în spațiu, va trebui acționat, pare-se. Relațiile cu Darth ale echipajului nostru sunt emoționale, nu discordante, doar cu un sâmbure de rebeliune conținut. Eu, de pildă, îl iubesc ca pe cineva care este sau va face parte din familia mea printr-o viitoare alianță, dar îi contest deciziile de câte ori apuc. Cu toate astea, avem același țel, unul luminos, de creație. Mă opun atunci când are de gând să distrugă ceva ca să pună altceva în loc. Am altă poziție cu privire la tratarea respectivei cauze. Sau nu știu, lucrurile nu par, acum când scriu, tocmai limpezi.
Îl întreb pe Han Solo dacă regizorul îmi va da un rol mai bunuț data viitoare, ceva mai amplu. Îmi răspunde că se îndoiește, îl cunoaște pe Lucas, e conservator. Spune că Olga Delia Mateescu e singura actriță din România cu care colaborează mai cu încredere. O și văd după o ușă, stă în fața unei oglinzi și se demachiază. În platou mă simt, împreună cu Han Solo și cu Leia, de parcă locuiesc o casă a mea, de parcă destinul meu ar avea ca spațiu de desfășurare zona lui, ca o misiune personală cosmică. Lucas iese din camera de montaj unde lucrează întins - pentru că premiera bate la ușă - în coridorul pe care trecem noi trei și îmi face semn să intru. Intru. Mă arată pe unul din monitoare, mamă, ce drăguță sunt!!! Îmi spune, măi, ești vie, ai ai expresivități imprevizibile, o bucurie să ți le remarc, ai și un zâmbet frumos al tău... Dar de ce te miști atât de încet, de unde lentoarea asta, de zici că ai stat la băute toată noaptea în loc să dormi?
Acum îmi amintesc. Înainte de filmare, toată noaptea nu putusem închide un ochi, iar în prima parte a zilei dormisem pe mine, simțeam o oboseală imposibil de controlat. Îi spun. Cade de acord să mă distribuie în noul film, dar mă obligă să-mi impun niște schimbări de program.
Merg cu Han Solo și cu Leia într-o cameră roșiatică din pricina geamului pe care intră apusul stelar. Pereții se dizolvă în roșu portocaliu, apoi se scurg ca o acuarelă. Mă lipesc de Han Solo în timp ce mă ține în brațe așezat pe brațele unui fotoliu. Aș vrea și nu aș vrea să-l sărut. De fapt, sunt îndrăgostită de altul, știu, iar ăsta nu mă atrage atât de mult încât să fac gestul decisiv. Decât puțin. Acum. Mă privește cu tandrețe ca și cum s-ar scuza. Pentru că și el e în aceeași situație. În plus, lângă noi e Leia care se uită la noi cu ochii mari, iar Leia e buna lui prietenă. Toți trei suntem până la urmă un fel de frați, și cam așa am vrea să rămânem...
Îi spun că plec în vacanță, el îmi zice că în timpul vacanței nu vor fi prea multe "mișcări de trupe" pe-aici, că se va ascunde în pod ca de obicei în perioada aceea, ca să nu se prindă cineva că e acolo. Între timp ei - comandamentul - vor migra încet dar sigur către steaua Nordului.

Înainte, vis cu mama, prefirându-ne printr-un târg de vechituri cum găsești pe Tattoine și făcând ceva, nu mai știu acum...

Vis 17 ianuarie, București

   Cred că după ce a sunat alarma telefonului am ațipit frugal câteva minute și, fie am visat, fie am recapitulat mental ce visasem mai devreme. Deci,
Suntem într-o încăpere mai multe fete. Nu prea știu ce facem exact, poate o repetiție. Georgiana M. (colega mea din facultate) e gravidă cu o burtă imensă, încât, când și-o încordează devine în partea de sus plată ca o măsuță, de poți așeza pe ea micul dejun. Din burtă se aude puiul care începe să gângurească... Nu te mai prosti, fată, că te admonestează copilul, îi zic eu. Râdem.
Monica N. (prietena mea din copilărie) e și ea acolo, gravidă cu burta la gură și e învăluită sau costumată în ceva lucios de culoare portocalie. Ne facem de lucru dispersate în diferite locuri ale încăperii, apoi ne grupăm în mijloc într-un fel de cerc îngrămădit - cam ca în fotbalul american. Cred că repetăm mici momente ale unui proiectat spectacol, doar schița însă, doar pașii... E ceva cu niște hoațe.
Pe urmă, încep să scriu acest vis cu caietul sprijinit de platforma din spate a unei dacii albe papuc. Cât scriu, vine acolo o femeie care cere niște relații despre două sau trei versuri din lirica străzii. Dar insistă rău, de unde deduc că nu e cu țiglele bine pe casă. O colegă îi dă explcațiile cuvenite și asta pleacă. Îi spun colegei, uite ce vis am visat, așa, așa, nu o gravidă, ci două, ba mai era acolo și mult portocaliu, nu că e de bine? Și îi povestesc cum arătau fetele, suple și grațioase, de zici că burțile lor păreau atașate, așa erau de subțirele trupurile. Râde, ah, le știu eu pe astea, zice, nu iau deloc în greutate... Cea cu care vorbesc seamănă acum mult cu profesoara mea de literatură universală din liceu.

Vis, 25 iulie, Sassari

...Cu mama care vrea o carte. Suntem la marginea unui oraș plictisitor de vacanță, gen Herculane. Îi spun că îmi amintesc cum citea ea în vacanțe imens, câte 3-4 cărți, și asta de câte ori plecam undeva în concediu și mă lua cu ea. Vrea acum un ghid, un îndrumar, un îndreptar, în fine, unul din alea care te învață despre orice și nimic, înclusiv să stai frumos la masă și să vorbești englezește, o snobăreală. Întrebăm la prima librărie din marginea de stațiune, nu au. Imediat lângă, o construcție hipermodernissimă și cumva suspendată - o bibliotecă. Se înțelege că mama n-are cum să urce treptele ei - formate din stinghii de fier forjat, vopsite într-un albastru spălăcit și înfipte lateral în peretele exterior, alb al clădirii ultrafuturiste. Eu aș urca pentru ea, simt că acolo s-ar putea ascunde ce căutăm. Suim amândouă pe o stradă din piatră și mortar care înconjoară în pantă hardughia și iată-ne direct pe terasa ei, astfel că evităm treptele incomode. Înăuntru, o încăpere unde găsim un el și o ea, un cuplu; ei răspund de bibliotecă, isteți amândoi, genul care se descurcă în viață prin amabilitate și cozerie - adică își bagă nasul peste tot. De asta și comentează într-una. Mai ales el. Spune că “s-a specializat” pe oameni încăpățânați în viața cărora intră și îi ajută să depășească praguri. Cu forța? - îl întreb. Îi spun că intru în viața lor doar dacă mă învită, nu-mi doresc să fiu clește-spărgător de nuci din alea, încuiate, că nu-mi place să pleznesc nimănui liberul arbitru. Se uită la mine cu aerul că el ar face-o. Știu că mai devreme s-a referit la mama și, probabil, și la soția lui. Știu asta. Scotocim prin cutii de carton așezate lângă pereți - suntem de fapt în podul casei. Nu găsim cartea. Curios, eram sigură că aici o găsim, altfel, nu mă opream.
Mă trezesc enervată.

Vis, 9 decembrie

   Chitesc un cearceaf mare și amplu, greu, din bumbac, e alb. E pentru teatru, servise ca decor într-un spectacol al nostru. Mă ajută colega mea Al. și încă cineva. În timp ce împăturim, povestesc ceva, o istorie, Al. râde când mă ascultă, O.G. e și el pe undeva, băgat după un decor parcă, se amuză și aruncă de acolo replici și comentarii la ce istorisesc. E, mi se pare, o poveste cu un corb...
Oricum, visul face parte din ceva mult mai divers ca desfășurare, acum, când scriu, nu-mi amintesc ce...

Real, azi la teatru, Iliada - prima lectură la masă. "Ni se iau" mici eșantioane de voce - de sunet, de prezență în tonalitate. O.G. ne face să înțelegem că e vorba să înscenăm aici "epicul", nu "dramaticul". Se impune să colectăm din eter "epicul"( -povestea), să-l încarnăm pe scenă prin puterea vocii corului, spațială, aerisită, inefabilă. Aspectul sacru al vorbirii în cor.
Bine, în regulă, o să fim Septuaginta...

Vis, 6 septembrie, Tulcea

Un drum către munții care se profilează la orizont în "5 trepte"... Suntem un grup de fete care facem împreună o excursie. Pe la "pasul 4", frânghia cu care suntem înfășurate ne aduce în fața unei mici fete eschimose; e o copiliță de 5-6 ani. Cum e obiceiul la vârsta ei, fetița naște acolo - drept în fața noastră - un ou, un ou mare cât un cap de om mare, și îl face dintr-o dată, din picioare, cum fac cloștile; doar că pe ea o apucă dureri și spasme, colul i se dilată, se schimbă la față de durere, mititica. Și oul cel mare iese la lumină pe loc. Dar mica pinguină suferă instant o comoție, și o complicație ce decurge din asta o ține la pat multă vreme; noi, toate o veghem așezate într-o mare cameră albastră - parte a unei peșteri - pe aici trece "a patra etapă" a excursiei. O fată mai răsărită, apărută dintre noi - gen Adela M., colega mea de la teatrul din Craiova - trece în fugă pe lângă noi, cele de pe drum; drumul - acum jos, neted - se strecoară printre piscuri ițite precum stâncile canioanelor în western-uri. În zare, lumină roșietică de apus, ea răsfrânge culoarea sângerie peste colțurile sterpe de stâncă. A.M. e conducătoarea grupului și va fi scutită de ultima etapă. Tot pe undeva pe aici mă întâlnesc cu mama, care acum e tânără și se isterizează imediat cu privire la un fapt. Pasămite eu eram pe drumul acesta la o oră nepotrivită cu minunatele ei concepții, adică de ce nu am ajuns de cu seară acasă în patul meu? Ea se grăbește, vorbește peste mine, cheamă o mașină și declară șoferului moartea prematură a "extraterestrei" (cea cu oul). Mamă, lasă-mă să termin ce am de zis, te rog; ea nu ascultă neam și trimite mașina pe capul celei mai în vârstă dintre femeile care vegheau pe mica "lehuză"

Vis, 3 decembrie

Mă aflu într-un cadru exterior care ar semăna cu un parc dacă aș vedea pe undeva și niște copaci, sau iarbă. Nu văd. Doar un sistem de scări și de poteci în pantă unde arhitectul a preferat să nu mai monteze scări, așa că potecile astea sunt doar un pământ bătătorit de culoare maronie. Aici se experimentează un mod de recreere mai nou, seamănă cu mersul pe role, dar fără role. În primul rând, pe picior se trage un ciorap, apoi niște încălțări cu talpă de piele moale, dar între ciorap și acest fel de papuci se aplică un super-glue, pentru că e necesar ca piciorul să se fixeze ferm înăuntrul lor, la fel de ferm ca liajul ciorap-papuc. De nu știu câte ori mă apuc să mă echipez astfel și de fiecare dată, încerc să găsesc pe cineva dintre oamenii angajați în această întreprindere, în parcul cel ciudat denivelat. Apare mereu câte o fătucă prietenoasă, stă cu mine până mă încalț (nu știu dacă "încalț" e cel mai propriu cuvânt pentru ce fac eu acolo) și pe urmă se face nevăzută pentru că a fost strigată nu știu unde. Și în general, oamenii sunt exemplar de amabili, dar uită pentru ce. Dimineața trece, eu îmi mai pun o ultimă oară papucii și mă îndrept către una din aleile în pantă abruptă ca să îmi dau drumul, văzusem eu ce plăcută trebuie să fie alunecarea asta în jos, căscasem gura la unii mai devreme. Musai să încerc. Îmi dau seama cât sunt de obosită acum, îmi dau seama că nu-mi făcusem încălzirea și cât de mult risc ducând-mă așa, ca orbetele. Dar nu-i nimic, alung cu blândețe gândul și-mi aleg dâmbul de pe care să-mi iau avânt. Mai găsesc un mușteriu, o amatoare de senzații tari ca mine. Ne însoțește ca de obicei o "ea", apoi "ea" dispare - ca de obicei. Mă așez în capul peretelui de pământ și-mi dau drumul de la înălțime. Care pare de aici îngrijorător de mare. Nu stau să mă gândesc prea mult. Ating ușor solul din zbor, cad în picioare... Încălțările amortizează frumos și, gata! Am reușit, am reușit...! Fără antrenor, fără bătaie de cap. Acum regret timpul pierdut - așteptând după angajați gură-cască, băgători de seamă în sporturi bizare de agrement. Fata care e cu mine reușește și ea, tot un salt. Hotărăsc să fac următorul pas. Căci acum găsesc potivit să mă îndrept spre una din "pârtiile" de pământ, către alunecarea aceea galeșă pe care o presimt așa de plăcută, să mă las în picaj liber, de sus, din vârful ei.