13, Despre o neconcludentă artă a dialogului

- Boygen, își făcu șmechera creatură introducerea. Sunetele ieșeau din el grație unei combine de verbalizare pe care făptura o avea dezvoltată în urechea stângă. Cu stânga vorbea și cu dreapta se auzea pe sine. Pe ceilalți participanți la conversație îi absorbea cu totul (ca și cum le-ar fi șters siluetele de pe o coală de hârtie) printr-un orificiu-pâlnie practicat în coadă. Astfel încât, conversația se afla întotdeauna la el. Tot cu coada îl plesnea pe interlocutorul pe care nu voia să îl asculte. Căci așa ne explicăm de ce soru-sa era plină de vânătăi pe pielea ei albă-neagră.

  Juli nu voia să deschidă gura. Pare că fata era însoțită mereu de un sistem nevăzut de avertizare și că el îi sugera cum e mai cuminte să se comporte. De fapt, Juli credea în îngeri buni. Dar asta, în secret. Uneori, după ce se asigura că nu e nimeni în zonă, vorbea de una singură, spunîndu-le lor. De fapt niciodată, dar niciodată Juli nu se simțea prea singură, era mereu câte unul din ei de serviciu.
  Cât era lighioana de față, hotărî să tacă prudent.
 - Nu vrei să știi cine sunt? se insinuă băiatul cel urâțel. În ochii ei, toți erau doar niște băieței necrescuți corespunzător...
 - O să îmi spui și singur, comentă ea în gând.
 - Ei, bine, ce mai tura-vura, Eu sunt Ocolul cel Mare.
  Juli intuise corect, monologul se prelungea și fără ajutorul ei expres. Dar acum nu înțelegea de ce ăsta se consolida pe sine prin majuscule, ia uite ce obrăznicie! Oare cum îndrăznește el să se numească pe sine Eu...?
 - Știu cine ești, iubitule, cunosc nefericita ta poveste scandinavă, i-o întoarse ea în gând. Prefer Legendele Olimpului, barem acolo, aroganța e pe format clasic și se lățește la soare.
 - Spune, frumușico, ce te aduce pe la noi?
 - Așa te mai alinți, îi râse Juli în nasul gândului. Vezi că fix ție o să-ți spun... Auzi, frumușico, phiii.
 - Juli, nu Mă sili să-Mi ies din personaj. Cu Ocolul cel Mare se vorbește, se duc tratative... oamenii negociază,  mai ales amână, cuvântul mâine e o țară mitică în care locuiesc 90% din realizările și din motivația oamenilor (după cum am văzut scris odată pe o etichetă motivațională) oricum, oamenii preferă să-și cheltuiască împreună cu Mine timpul nelimitat de care dispun. Uneori Mă întreb dacă nu cumva au cinci-șase vieți... Deci, nu ai încotro, așa stau lucrurile când îți ies Eu în cale. Ele stau. Așa sunt scrise.
 - O creatură filosoafă, îl compătimi fata.
 - Am putea prelungi momentul la nesfârșit, îmi place la nebunie să mă ascult când vorbesc...
 - Ascultă, de mult voiam să te întreb, tu nu ai o treabă a ta? Așa, să umbli de care-o fi prin pădure, poate oricine.
Juli o spusese! Articulat! Cu voce tare!
  La auzul erorii fatale, un aspirator eolian cu zbaturi își scoase capul din pâlnia cozii scandalos de mare. Rusalia își umflă obrajii. Rafalele ei se învolburau în văzduh, copacii toți se aplecau. Juli se împotrivi din toate puterile forței grozave a plămânilor ei, dar venea, venea mânată spre pâlnie...
 - Bicicleta!! Bicicleta mea! Unde mi-am lăsat bicicleta? îi veni gândul cu țipăt mare, în timp ce șuvițele, umflate de vijelie, o plesneau peste buze.