Se decise. Urcă îndărăt scara trandafirilor, mânată de cea mai fină din intuițiile ei. Numită "ce-am avut și ce-am pierdut, ce-ar fi să mai dăm o tură pe sus?", ea ocupa locul întâi la categoria "privat&domestic investigations". Apăsă clanța ca un cerșetor buzunarul stâng (nu știm cum exact, dar o comparație mai drăguță nu am găsit; nici nu înțelegem de ce ar fi fost atâta nevoie de una, dar am băgat de seamă că o carte e făcută din multe chestii de felul ăsta) clang!, arcul mânerului se destinse, ușa sufrageriei se deschise și "area 51" se depresuriză și năvăli în sala cu coloane de var...
- Phoai, au uitat să închidă ușa! Acum, tocmai acum, tocmai azi!!!... Zi repede ce-alegi: sufrageria sau pădurea?
Oftă, știa că ocazie mai bună ca azi pentru pădure n-ar mai fi găsit toată vacanța.
Biroul masiv al bunicului scoase capul pe ușă, de sub icoana mare cu Sfântul Gheorghe și craniul radios al sfântului lumină întreg peretele lui. Mereu a crezut că sufrageria e de fapt un portal pe care urma cândva să-l folosescă...
- Și totuși, e o zi atât de frumoasă afară!!... Pădurea!
(N-avea să regrete alegerea. Ceva ani mai târziu, sufrageria va deveni camera ei de vacanță, iar lucrurile se vor mai netezi în această direcție. Va descoperi atunci umbrele lăsate către seară de crengile pomilor pe hârtia scorțoasă, cu care se acoperea ferestra dinspre apus, precum și grămezile de reviste Magazin istoric, cufundate în cutiile de lângă perete, așa că multe fapte viteze ori contestabile vor fi îngropate odată cu ele sub zidul său cu tencuiala crăpată.)
Apucă repede cutia cu biscuiți, cele două cornuri cu ciocolată și punga cu bomboane cu lapte, le tufli pe toate pe atașul bicicletei, pe Philippe și-l înfășură pe după ceafă (stătea, verificase) și ieși pe poartă, poarta de sub tei.
Mai târziu se gândi că ar fi putut alege mai bine stochina - care se lungea dincolo de spatele casei (Notă de subsol: stochina = centru spiritual-inițiatic al comunei care ocrotește, prin complicitate, animale șmechere, ca în expresia "iar a venit vulpea azi noapte de pe stochină și mi-a mâncat un pui") ca traseu, decât drumul mare ce o conducea către o periculoasă vecinătate cu târgul, risca să de nas în nas cu bunică-sa.
Nu prea știm de ce am ales aici cuvântul sec, nesentimental, pur și simplu lipsit de har, bunica. De fapt, nu se numea așa. Juli o striga mama. Și asta pe bună dreptate, pentru că mama cea vâstnică fusese pesemne prima ei amintire; de vreme ce pe cea tânără, aceea care se afla atunci imediat lângă ea în momentul flash-ului, o încasase drept "asta tânără cine o mai fi?", o nedreptate pentru care mama cea tinerică nu se supărase niciodată. Fiind copil unic, Juli își permitea să stabilească criterii năucitoare și nimeni, absolut nimeni, nu părea să se simtă prost, ori exonerat de răspunderea de o răsfăța fără măsură...
Trecu ca vântul pe lângă mica școală din răspântie și apucă pe drumul întotdeauna înecat în praf (atunci când nu era de-a dreptul scufundat în nămol, dacă ploaile țineau mai mult de o zi și ceva) ce suia coasta către stația de cursă. Așa-i ziceau pe atunci autobuzului care o aducea în vacanță - acea alcătuire de fiare gemînd în mersul ei într-un cataleptic nor de carbon și gaze, o arătare care îi întorcea stomacul pe dos, iar fata, îmbrăcată la patru ace trebuia să s-o aștepte cuminte dimineața, cu noaptea în cap, înainte de marele drum... Conduse cu greu la deal. Bicicleta micuță icnea. Sau poate icnea Juli, dînd din picioarele ei micuțe. Pe la poștă se opri, căci pedalele nu o mai ascultau. Descălecă. Philippe, după ea, hoțul, nu o scăpa din ochi! "Arătătarea de pisic", îl alinta mama, haha...
Parcurseră așa, șontâc-șontâc toată banda de case molcome, învelite în verdeață, și ea îi conduse pe lângă cimitirul de la marginea satului. Către latura dinspre drum, lângă liliacul de pe gărduț, zări locul unde Huckleberry Finn îi sfătuise odată să îngroape noaptea o pisică moartă, cea mai bună metodă ca să scapi de negi. Juli n-avea negi. Dar trebuie să recunoaștem că e o idee la care nu vei putea renunța în ruptul capului vreodată, pentru că merită cu adevărat să te scoli din pat în puterea nopții și să te duci în cimitir. Poate scapi de negii altcuiva, nu poți să știi. Totul e bine când ești prevăzător.
Coada lui Philippe se făcu mătură la auzul fin al unui asemenea gând. Juli avea idei care îl scoteau adesea din pepeni, și închipuie-ți, dragă copile, că văzuse multe la viața lui... Sări pârleazul. Fata trase după ea bicicleta. Crucile răjghinate de vreme semănau cu niște halebarde pe care câțiva cavaleri neciopliți, stînd de gardă, i le aruncau în cale ca s-o oprescă. Era o suprafață strâmtă, deh, căci micul cimitir îi primea treptat, la vremea potrivită, pe locuitorii satului de mai multe sute de ani, și locul se împuținase. Straturi îngroșate de plante smulse și de iarbă uscată îi agățau sandalele cu încolăcirile lor aspre, șoptitoare. Iar deasupra, soarele începea să se asmută asupra pământului, picături de apă se i ițeau într-una pe frunte, pe sub breton - altă idee trăsnită pe care oamenii mari o practică asupra capului lipsit de apărare al unui copil... Înaintă cu greu până spre celălalt capăt al împrejmuirii, cel dinspre șosea. Dar ajunse în cele din urmă acolo și mulțumi scurtăturii. Căci ea o aducea mai repede, mai aproape de formidabila ei aventură.
Încălecă și mașinăria își reluă ciclurile ei rotitoare. Lăsară la dreapta (din locul de unde ieșiseră) stochina, care urma cimitirului în sensul de mers al călătoriei, cu făgașul tăind-o pe lung, cu iarba ei, tunsă de vântul de miazăzi, apoi lanurile de grâu, de floarea soarelui și macii care fluturau steagurile în zdrențe, le cam trecuse vremea. Juli nu îi regreta, nu o entuziasmau, deși petele acelea de sânge viu erau atracția tuturor fluturilor din sud. Se apropiau de pădure. Mai era doar puțin...
Mama îi povestea cum, demult, se ducea către orașul în care o așteptau copii ei, interni la liceu, încărcată de bagaje direct pe acolo, prin pădure. Pe vremea aceea nu exista drumul făcut astăzi pentru mașini, nici măcar mașini. Doar căruțe. Dar ei nu mai aveau căruțe, niște tipi cu diverse interese năuce arestaseră toate căruțele și toți boii și le vârâseră, împreună cu case și hambare, în șanțurile pe care timpul le sapă printre viețile oamenilor - atunci când oamenii nu sunt atenți - ca să-i obosească un pic și pe urmă să-i trimită la culcare. Unii nu se mai trezeau. Alții rătăceau pe ici și pe colo, alții vedeau de viața altora și tot așa, timpul trece... Ei, și ea, mama mergea prin pădure, fie vară, fie iarnă și i se lumina de ziuă abia când ajungea pe malul celălalt, la lizieră. Într-o iarnă o simțiseră lupii, ea alergase... Cu toate astea, tot pe acolo o lua ori de câte ori făcea drumul la oraș. Dar Juli știa bine că din ziua aceea, a terorii, plana interdicția asupra copilului răsfățat a nu străbate vreodată acest spațiu de vis rece, ba chiar, amenințarea cu închiderea în beciul casei timp de o oră era zălog că legea era lege și trebuia respectată. Știa că riscă acea enervantă, sâcâitoare pedeapsă, faptul că era pedepsită în acest fel o irita, în loc să o sperie. Beciul casei era un fel de obiect vechi de famile, n-ar fi avut cum să îi dea fiori, dar faptul că voința îi era astfel înfrântă o făcea să zbiere de necaz acolo, în întuneric. De câte ori nu era cuminte în biserică duminica, îi era rezervată și plăcerea de a sta închisă în beci, căci mama era neînduplecată când era vorba de educație.
Pe plăcuța înfiptă în par citi numele pădurii. Seaca. Nu-i place, e un nume urât, lipsit de importanță. Se gândea mereu că pădurea ei n-are cum să se numească atât de uscăcios. Dar cum?
- Santiago del Campo, suflă Philippe...
Lui Juli îi veni o idee. Luă două fire de iarbă și, cu o apăsare, tăie numele de vopsea. Apoi scrise dedesubt: Santiago del Campo. Se felicită, de data asta pentru numele cel nou, și abia atunci intrară toți trei, pisic, bicicletă și ea, în lumina subțiată dintre stejari.
Un fulger ca un cuțit spintecă cerul pe din două...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu