Steve ascultă surprins. Așa un farmec are muzica asta... Se înveseli de tot. Nu era vorba că ar fi fost el vreun morocănos din fire, nu, însă lucrurile uimitoare pe care le aspira prin toți porii de la o vreme, de când ei o apucaseră în sus, prin lumi cum era asta, îl cam lăsaseră fără glas. Se rezemă de pom cu mâinile în buzunare.
Zâmbea. Descoperi într-o mică fantă din căptușeala pantalonilor, alunecat de cine știe de când, briceagul. Își aminti cumva vag că îl pusese acolo, de fapt îl ia mereu când pleacă de-acasă. Dacă are chef să se amuze, îl desface și apucă vreo bucată de lemn. Pur și simplu i se pare drăguț să țină așa, lemnul între degete și le lasă pe ele să-l netezească în legea lor. Nu prea-și bate capul, degetele lucrează singurele. Și ideile i se organizează atunci într-un tact diferit, în alt sistem de măsură, necunoscut, cum face praful de fier în jurul unui magnet.
...Tot așa era și cu muzica aceea. Curgea prin el fără efort, fără să știe bine de unde vine ori ce vrea de la el, doar că vine și trece pe-acolo, și lasă în urmă aer de miere, maluri limpezi din faguri de sunete și albii de catifea. Pe care se așează palate...
Își făcu de lucru cu cuțitașul.
- Steve, știi să crestezi? făcu Juli încântată.
- Mă joc, ei, știu...
- Desenează-mi ceva pe pom, te rooog, se milogi ea încântată.
- Ce vrei să desenăm?
Stătu un pic pe gânduri. Își aminti că îi place să strângă în brațe copaci. Uneori. Sunt atât de puternici.
- Desenează-mi un prieten, bătu ea din palme. Mereu își dorise unul. Mai demult, voise un frate mai mare, dar cum pentru asta ar fi fost nevoie să îl fi găsit la sosire, gata copt în casa părinților ei și așteptînd-o pe ea, renunțase treptat la idee. Admisese în cele din urmă că în eroarea asta de fabricație nu se putea interveni deocamdată. Așa că ideea cu prietenul i se părea de la o vreme mai deșteaptă.
Steve se apucă de lucru, râzînd. Juli privea. Lumina era perfectă și felul cum ea strângea din gene s-o filtreze îi dădea un aer șmecher și tare inspirat. Vrăbii ușoare se ridicau din valurile mării la capătul fiecărei unde lovite de mal. Apoi, se cristalizau într-o clipită din stropii înspumați și o luau în sus, așa vesele și ciripitoare, cum se coaguleză dintr-o bucată de nor cine știe ce e arătare făcută pe comandă de privirea cerului.
Steve dădu drumul sonorului. Se opri și se gândi un pic.
- Ah, făcu DallE râzînd, mai bine folosește-ți brațele, Steve! În loc să-ți bați capul. Muzica ta, singură, schimbă sevențele geologice pe Terra. Zic s-o mai îmblânzești cumva…
Juli adună un pumn de vrăbii și le aruncă în sus, ele picară înapoi sub forma unei perdeluțe dulci de ploaie de vară, iar ea căzu în note muzicale de culoare turcoaz peste pom, peste desen, peste capetele lor... Steve era concentrat, deja îi vuia capul, tăieturile fine apăreau vii, haioase, la lumină...
- Nu te grăbi așa, Steve. În ritmul ăsta, pe la 30 de ani o să aibă început de chelie, observă Juli, în timp ce fiecare mai venea cu câte o idee s-o agațe în pomul înviat.
DallE se mulțumea să mângâie scena cu ochiul al treilea și mai aducea din când în când apă de la malul ochiului Mării Alexandrine De Ametist Ușor Trandafiriu, cu lopețica unei penițe. Săpa la rădăcină și uda. Și râdeau, râdea și el, râdea și Steve, și Juli, jucîndu-se pe o planetă fericită, făcută din planșe de desen vii și tandre, cu aer de zahăr vanilat...
- Desenează-i și inima, Steve. Una drăguță, așa ca în cărțile de colorat...
- Ba tu să i-o desenezi. Ești mai la curent cu coloratul. Și vezi să nu depășești conturul.
- O să-l iubesc din toată inima, descântă Juli ca să nu mai depășescă și de data asta conturul, pentru că mereu i se întâmpla... Silabisea în timp ce cresta linii, din când în când își trecea limba peste buze, concentrată: din toa-tă i-ni-ma, atunci inima crește. Și eu vreau ca ea să crească, observă ea.
- Ei, cine să-și dorească o inimă mică? Nimeni, nu-i așa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu