miercuri, 30 iulie 2014

IV - 29, "I'LL BE BACK"


Strănută. Când se întâmplă, seara târziu, să vii din sus de undeva și calci pe el apăsat, pământul pădurii are ceva răcoros.  Însă ferm și cumsecade. Și împăciuitor. Ca și cum bătrânul și duiosul tău beagle ți se gudură așa, prompt și țanțoș pe la picioare, iar prispa de pe care a sărit să te întâmpine e departe, departe... Tălpile sandalelor erau moi, simți pietricele și câteva rădăcini de copac. Da, stejarii... Undeva în noapte, gemea cumpăna unei fântâni. Se uită cu atenție, ochii îi mijeau. O văzu deslușindu-se către asfințit, lângă dunga cerului, peste pomii prăvălindu-se la vale din tăietura costișei. Mai încolo, călătoreau pălăriile de pirați cu toți dinții stricați ale lanului de floarea soarelui, dar el se afla mult dincolo de liziera pădurii. Așadar se afla cocoțată pe dîmbul molcom dintre doi pomi, acea ridicătură ca o bubiță din creștetul pământului, în jurul căreia cresc niște făpturi pletoase cu ramuri. O rădăcină i se prinse de bareta sandalei. În spatele ei, o cucuvea se puse pe țipat. Come on... Era destul de detașată de situație. Ca să fim cu totul sinceri, nu prea dădea ea doi bani pe efectele astea de atmosferă; dar le punem în descriere neapărat aici pentru peisaj, ei îi plăcea mult peisajul, mai ales peisajul acela! Și felul cum mirosea dragul de peisaj, și frunzișul, foindu-se de parcă o adulmeca, avea un aer grozav de firesc și de la locul lui, cumva se simțea înviorată.
De fapt, se simțea ca și cum o casă îi făcea cu mâna din zare, o anumită casă cu un anumit cerc expectativ în jurul ei, care poartă în toate împrejurările și în toate timpurile sau dimensiunile, numele de acasă. Ochii îi mijeau... Ah, asta am mai spus. Se gândea că ar putea să mai repete unele chestii ca să vă țină puțin ocupați, în timp ce ea și-ar fi făcut cât de cât ordine în gânduri.
Își aminti atunci că se făcuse cam târziu și că ai ei puteau să o certe. Ori chiar să se supere de-a binelea. Și că oamenii mari sunt în stare de multe boacăne, pe care le fac în primul rând față de ei înșiși, atunci când gândesc prea mult și se joacă prea puțin. Ar putea să facă și una și alta în același timp, asta puteau sigur. Le-ar mai rămâne vreme pe urmă și de-o prăjitură, de-o înghețată, orice acolo, cât să fie un pic drăguți cu ei. Și să și ierte un pic. Ce dacă stătuse cam mult gură cască pe afară? Era vacanță, nu? Era vară. În fond, ce i se putea întâmpla? În afară că un cal albastru să o salveze dintre fălcile unei făpturi neconvingătoare care era fratele alteia și mai ciudățele decât el, și împreună cu Steve Howe să atingă vămile văzduhului până dincolo de Trafalmadore, în constelația Pleiadelor, unde se simțea la fel de acasă ca și aici. Ba bine că nu! Și cum să spui așa ceva? Te crede cineva? Tata? Sau mama? Oh...
Un balaur alb și moale i se răsuci pe pulpe.
 - Philipppe!!!! Golanule... Ai absolvit academia? Îl aruncă în aer de două ori și-l strânse repede la piept, ah, ce dor îi fusese de blănița asta șuie cu cap de mâț, prostul, prostul, cât o speriase atunci când îl văzuse jos, sub copaci, mic și singur...
 - Ce ți-a zis nenea ăla, hm? Ce ți-a zis? Și tu, ce i-ai răspuns? Râse. Își imagină cum că totuși, poate vorbiseră frumos între ei, cu replici inteligente de la unul la altul, cu "Arta conversației" de Ileana Vulpescu în buzunar (îți trebuie ditamai buzunarele, dar hai, fie) și că, de cele mai multe ori, o vorbă drăguță te face să câștigi timp prețios în loc să îl pierzi, eviți în felul ăsta ocoluri mari.
Poate așa rezolvase Philippe situația, de vreme ce se mai afla încă printre cei vii. Pe moment n-avea cum să afle, prietenul ei de pe pământ era emoționat... Mai că plângea de bucurie la ea în brațe.
 - Grozavă zi, mulțumi ea în șoaptă, uitîndu-se în sus, printre crengi, cu frunzele foșnind deasupra și cu stelele făcînd asta puțin mai încolo. Luna era la locul ei, caldă ca o ceașcă de mămăliguță cu smântână. I se făcu o foame! Și era atât de fericită între pomii ei, cu Philippe al ei, cu pădurea Santiago și cu lanurile ei de floarea soarelui, cu satul care nu știu ce migoroșea el acolo după perdeaua de stejari, se pregătea de culcare desigur, dincoace de pîcla nopții, încât își spuse că viața pare să fie un lung șir de solstiții de vară care se revarsă ca frișca peste niște vacanțe mari cât feliile de tort pe farfurioarele lor, și că o să mănânce cât mai multe asemenea farfurioare și asta, fără să se îngrașe vreodată. Apoi o să le înfășoare pe o mână, brățările astea, vesele și zornăitoare, mereu o să le poarte după ea! Așa cum ți se înfășoară într-o noapte de vară de degetele picioarelor o rădăcină de pom sau poate bareta unei sandale, și nu ți se mai dezlipește de acolo niciodată. Pentru că o să țină bine minte asta.
Capul lui DallE apăru într-un ochi de lună, iar ochiul clipi și o bucată de astru se adânci în el, și pleoapa se închise atunci peste orbita unei bufnițe aflate deodată acolo sus, pe ramura cea mai de sus.
Ce-și putea dori mai mult? Deja își dorea totul. Își luă frumos bicicleta de la marginea pădurii, zăcea sprijinită de un stejar, și plecă spre casă. Se mai gândi pe drum că dacă va avea vreodată încă o păpușă, va fi puțin probabil să o cheme Eulalia... Ce avea cu numele ăsta?
     Am mai putea spune că a două zi s-a trezit din somn cu bucata de rază între dinți, că a clefăit puțin din ea și că nu și-a mai amintit nimic pe urmă, adică un final din ăla, cum vezi în cărți cu efecte pe rotund, iar cititorul va închide cartea și va spune, ah, tipa a visat, deci toată cartea asta alandala a fost un vis de-al ei, ce chestie, eu puteam să zic mai multe despre fază, mai are de lucrat la fantezie, etc. Banal, nu? Și atunci, un întreg cor ad-hoc pe Corianthe ar începe să râdă sănătos și stratificat pe voci a capella privind una ca asta, și chiar ar fi de râsul lumii! Ar fi păcat, nu-i așa, să le dăm ocazia. Nu s-ar mai isprăvi niciodată, făcînd ecouri de la o galaxie la alta în spirale rococo, să ne știe tot târgul. Deci, nu.
Prin urmare, vă rog onorabil, cu pălăria cu pene în mână așa, cum face un cavaler când și-a terminat menestrelul sub fereastra frumoasei, să își închipuie fiecare ce dorește vis a vis de tot ce s-a petrecut pe aici. În final, nu avem final.
Continuarea e la voi.
Așa a fost întotdeauna...

Niciun comentariu: