sâmbătă, 26 iulie 2014

27, WISH ME LUCK!

  Atunci se porni tornada. Nu era o tornadă obișnuită, căci praful nu venea nici de pe pomi, nici de pe solul Corianthei, nici din cer. Sigur că n-ar fi fost cu putință. Cerul planetei nu producea vreodată nori cumulus, iar despre sistemul baric nu se pomenise vreodată să fie atât de stricăcios. Singurele furtuni care se întâmplă pe Corianthe se nasc din piept și din oarecare neatenție.
  Se agățară cu mâinile și cu picioarele de trunchi și rămaseră așa lipiți mult, mult timp, strângându-se umăr în umăr, ferindu-se unul pe altul, înlănțuindu-se. De respirat nu putea fi vorba. Copacul se pleca în toate zările, plângea și trosnea aproape zdrobit, aproape smulgându-se din țărână, îți venea să plângi de mila lui, dar ce te faci, că printre rafale parcă ți se face frică și mai că-ți vine s-o rupi la fugă. Măcar de-ai avea unde. Tunetele clocoteau printre ramuri.
  DallE începu să zbiere. Nechezatul lui asta era! O bucată mare din coama lui frumoasă luase foc...
  Juli înlemni. Cât timp își ținu respirația, își închipui că se concentrează un pic și aduse un căuș de apă deasupra, de începu să plouă. Doar un piculeț, cât să-i stingă ăstuia podoaba albastră. Îi părea rău și nu înțelegea nimic. Ce se putuse întâmpla, de ce-i venea să plângă? Se ținea cu nădejde cu mânuțele de trunchi și-l strângea bine în brațe, n-ar fi vrut să pățească nici el ceva rău. Abia descoperise un pom care îi părea că vrea să-i ție de cald și asta tocmai acum, când vântul bătea atât de tare.
  Steve era șocat! Tocmai terminase de făcut ultimele retușuri și băgase frumosul lui briceag turcoaz la loc în buzunar, când se pornise nebunia asta. O simțea în pieptul lui și îl durea de parcă voia să-i smulgă coastele. Se lipi bine de ei și de lemnul aproape viu pe care îl mângăiase ca un măiastru până mai acum. Îi cuprinse în brațe. Se chirceau toți trei cu disperare, mai plângînd, mai bolborosind. Îi veni atunci, absolut din senin, să regleze timp de o secundă, sonorul pe piano...
  Șuieratul făcu o dungă și se târî spre orizont... Capetele le reveniră la locurile lor, respirația se reluă, trunchiul se îndreptă, aerul se umplu de frunze pacificate. Creația lemnoasă își veni în fire.
 - Asta ce-a mai fost? se dezmetici Juli.
 - Uh... stai să-mi mai vină sufletul la loc. Uaaah... se dezmorțea și DallE. Se cam șifonase pielea pe el. Își scutură pleata pe spate. Bine că nu fusese silit de-acuma să-și poarte părul scurt. În privința asta, lui îi plăcea ca lucrurile să rămână așa cum sunt, studiase atent de-a lungul vremii efectul trecerii persoanei sale și vremea părea de acord cu el.
 - În primul rând, nu e vina nimănui, spuse în timp ce se ștergea de sudoare. Ați antrenat niște curenți de aer de pe Terra. Lumea e cam tensionată în zona aceea, inimile năvalnice... Oamenii se zoresc, intră în panică, pe scurt, sentimentul fatalității naște cicloni pe Corianthe. Dar asta e absolut omenesc. În oricare zi din viața lor, oamenii se pot apropia de momentul în care dezastrele și miracolele sunt cam totuna, căci îi prind pe nepregătite. Da, cu astea două cuvinte s-au priceput ei să numească momentul schimbării. Acel moment în care își pierd capul. Schimbarea nu pare ocazia potrivită, ei își făcuseră deja alte planuri. Și totul se învârte atunci cu mult curaj în jurul reluarării echilibrului ușor deteriorat.
 - Ce-i aceea echilibru? se opri Juli. Erau multe cuvinte care depășeau dicționarul ei mic de copil.
 - Echilibrul e acea chestie paradoxală și aproape magică ce se naște numai în dezechilibru; în relație cu omul, echilibru înseamnă suma tuturor secundelor din viața lui care se strâng toate ca pilitura de fier pe vîrful unui ac aruncat în ochiul furtunii. Echilibrul văzut astfel e o chestiune de esență, chiar dacă pare una de moment. Mulți nu știu că el nu e suma disperărilor preschimbate în înțelepciune peste noapte; de fapt, echilibrul e un exercițiu de încredere. Încrederea se exersează, să știi, ca oricare mușchi.
 - Păi și, în ce să ai încredere?
 - În tine. În sine. Și apoi, însumate, toate deformările din viața unui om sunt elastice. Nu plastice. O pisică îți poate spune aproape totul despre asta, fă bine și întreab-o.
 - Dar nu ne putem scuti prietenii de asemenea"fatalități"?
 - Ai vrut un om, nu un extraterestru.
 - O să-l întâlnesc?
 - Da.
 - Știi tu?
 - Știi și tu. Pentru că la un moment dat, pe aici pe undeva ai folosit cuvântul "cred".
Și apoi, te cunosc, nu vei lăsa pe nimeni să te facă să crezi că ceea ce ești tu, întreagă, n-ar merita osteneala. Sfatul meu e să nu dai niciodată cuiva mai puțin decât poți. Dacă cineva se mulțumește cu mai puțin de atâta, înseamnă că nu de ajutorul tău are nevoie. Iar tu vei uita cine ești.
 - O să-l recunosc?
 - Da.
 - Cum?
 - O să-l recunoști.
  Juli se sprijinea alene de copac. Tot timpul îl ținuse în brațe, conversația ei cu DallE era pe după trunchi. Se uită în sus. În lumina Astarhei, flori mici înfloreau în coroana pomului și coroana părea o fântână țâșnitoare de scântei, așa niște flori, de parcă erau ace mici de fosfor sau licurici în aerul de zahăr. Și o pace în sus, în înflorirea lor, în razele de ametist, între ei toți, și în țârâitul din piept al lui Steve... Era un pom bun, sigur era.
 - Atunci, DallE, oamenii se schimbă?
 - Spre binele lor, da. Imediat ce scapă de frică.
 - Ce e aia frică?
 - Nu ți-a fost niciodată?
 Fata văzu o zi în care o lălăiau printr-un magazin mare și ea se pierduse de părinții ei. Își aminti de mărăcinele din piept, de zgârieturi, de lacrimile ce ieșeau din zgârieturi, acele dungi care-i făceau ochii tot o apă...
 - De ce se tem oamenii?
 - De întuneric. De asta se tem ei. Frica lor e încăpățînarea de a rămâne captivi în negură, o întârziere. Când sunt mici, unii copii nu pot dormi fără vreo lumină aprinsă. Ar putea să-și aprindă una mică direct în inimă; și chiar fac asta, treptat. Când ajung oameni mari, uită. Și-atunci devin cinici; de frica întunericului, el s-a blocat undeva pe traseul venelor și le întârzie circulația. Mai târziu, chiar țipă. O să descoperi că oamenii care vorbesc în șoaptă sunt mai curajoși. Se tem cei care vorbesc tare; sau produc diferite sunete dezordonate care seamănă cu gălăgia. Și cu gâlceava. Lor le e frică. Și e bine să înțelegi asta, altfel te vor speria și pe tine. Căci dacă vei începe să țipi o dată cu ei, situația e pierdută pe moment. Așa stau lucrurile...
  Juli observă că pe Corianthe, lucrurile nu stăteau. Defel. Deși păreau fragile în nestinsa vreodată lumină, ele aveau o măreție mereu mișcătoare, mereu fertilă, se transformau din pace în pace mai mare.
 - Da, pe Terra nu aveți atâta lumină, o ghici DallE. Dar aveți în voi lumina pe care o aduceți din steaua Corianthe când vă nașteți. Lumina Pleiadelor. Ea se numește blândețe. V-o dăruiți mereu unul altuia, căci ea alunecă pe  coridorul alb dintre inimile voastre, atunci când vă iubiți, până când se desfășoară la nesfârșit pe acea ață sidefie din vată de zahăr care se suie până aici. Recunosc, vata de zahăr este o invenție genială. Și-au amintit pământenii ceva... Așa că, e de ajuns să-ți imaginezi o rază de lumină care te cuprinde și ea va face singură toată treaba.
Și da, lucrurile se schimbă cu blândețe. Și oamenii împreună cu ele. În plus, vă mai ajută și Steve... Nu-i așa Steve?
  I se pierduse și lui Steve privirea în sus, în ploaia de stele mici și albe. Cântau o dată cu lumina lui din piept. Lin și dulce și fără zorzoane, cum mai auzi câteodată muzica pe Terra că pare să zbârnâie fals. Acum era absorbit de arcadele cascadei celei înalte...
 - O să cânți mult și bine, Steve. Și fii pe pace, tot ce se revarsă din tine va fi auzit limpede numai de oamenii care au nevoie de asta. O să mai fie unii care n-au altă treabă decât să-și gâtuie propria creativitate făcînd-o ferfeniță pe a ta. Se numesc critici muzicali, sau alți oameni fără ocupație, speriații... Apoi, pe lângă Mozart pedalează întotdeauna câte un Salieri. Sau mai mulți. (Ăsta e deja un truism, dar e mai bine să-l ții minte). Tu doar identifică personajele corect, bro... Salieri, iată un tip care a ratat sistematic Corianthe; uneori, negativitatea omenească e prea mare. Sau confortul. Dacă n-o fi totuna.
...Și atunci, tot ce mai poți face e să-l ierți pe Salieri fără condiții.
Ah, și mai e ceva, se întoarse DallE... Vezi tu, Juli, magicul ăsta are nevoie de puțin antrenament. Și de ceva responsabilitate. Nu e chiar așa cum crede lumea, nu e de-a gata.
  Zâmbea, parcă scuzîndu-se. Dar dacă îl invitai o dată să-și zică părerea, nu-și mai cerea voie. Spunea până la capăt. Hm...
  Juli își aruncă din nou privirea pe cer și el scânteia de zăpezile ce vor cădea pe Pământ în iarna aceea și mereu, în fiecare iarnă, din tot ce va mai cerne Corianthe peste vremuri și în vecii vecilor. I se făcu dor de mama, de tata, de casă. Pornind de acolo de jos, o aștepta o viață în care ea avea de făcut unele lucruri, mai mici sau mai mari. Altfel ar fi bătut pasul pe loc și, în cel mai rău caz s-ar fi putut întâlni cu Boygen, șarpele care se lungea la vorbă...
 - O să te mai văd vreodată, DallE?

Niciun comentariu: