Vis, 2 februarie

   O sală de clasă ca în școala generală (școala mea, 11), fețișoara mea cu piele albă, părul strâns, mi se spune Condurățel sau altcumva mai simpatic (nu-mi mai amintesc).
Vag apoi, o sală de spectacole în genul celor pe care le dă "Hyperion" ca să-și omagieze odraslele absolvente, ajunși acum departe în lumea șușelor teatrale - din cele obișnuite și aplaudate maxim pe scena românească. Parcă, prin sala asta și C.M. (colega mea de la "Logos").  Dialogul se produce și pe scenă și în rândul spectatorilor și într-un gen de librărie aflată în spatele rândurilor. Aici, în acest colț colorat, plin de cărți pentru copii și de papetărie, suntem câțiva și punem la cale ceva sau dezlegăm pur și simplu rebusuri, într-un dezgust general față de ce se întâmplă pe scenă, continuăm plictiseala dezlânată a spectatorilor. Un sens al pierderii timpului, o replică la asta. Îmi amintesc totul imprecis căci în vis, convențiile sunt altele, vânzoleala - mare, și nu sunt sigură că am reținut prea bine...