Farul Gabriel

Am părăsit plaja povîrnită de pe sub pomii cu crengi ondulate și cu crini sălbatici (mulți crini sălbatici!!!, albi, miros de te scufundă în legende) pe la ora patru. Aveam să mă întorc la exact şase fără un sfert, și m-am repezit imediat în display-ul telefonului ca să-mi admir timpul perfect (oare cum ai face să nu te și lauzi cu chestia asta???). Direcția era vag micul far pe care-l vedeam în larg, (ei lasă, numai să te apropii, nu-i obligatoriu să-l atingi...). Desigur, după zece minute de înotat, încăpățînarea de a fi acolo unde îndrăzneam numai să privesc, creștea. Abia mai tîrziu mi-am dat seama că briza mă trăgea către sud și că din cunoștințele mele - cîșigate cu multă vreme în urmă împreună cu domnul R. L. Stevenson era bine să îmi calculez cursul deviat cu gîteva grade mai la nord. Am trecut pe lîngă ambarcațiunile ancorate în larg, am trecut peste vegetația ierboasă ce acoperă pe alocuri fundul mării cu uimirea că animalul ăsta blănos nu își deschide singurul ochi cît un acvariu pe sub tălpile mele (iată-l pe adevăratul monstru Colombre!), am trecut în cele din urmă de pragul de stînci al micii insule, m-am julit ca o țărancă de colțul uneia, am urcat ulicioara dinspre far cu un roșu Pompei în genunchi (îl mai am și acum, marea are grația să păstreze culoarea sîngelui atît de proaspătă multă vreme) și da, l-am atins!  În apropiere, epava unei bărci cu motor (un țăran greșise adresa într-o cine știe care noapte). Un monitor negru, părăsit sub far. Pe tencuiala roșie, deasupra, cineva sau ceva zgîriase Gabriel. Bună treabă. Am adunat flori uscate din boscheții insulei, am strîns cîteva scoici pentru Ofelia ca să-i aduc în dar de pe mare... mi-am calculat gradele aferente pentru drumul înapoi, m-am întors... Mediterana  a fost creată pentru o civilizație pitică de oameni blajini. Așa cred.