Lună nouă cu Venus la Alghero

Un drum e o carte. Am văzut o grădină care a fost o poveste. După două secunde trecute fix a dispărut în urma mașinii și pagina s-a închis. Am aruncat un gînd peste umăr, către locul unde eu deja nu mai eram, abia atunci am remarcat-o: un nucleu de trandafiri, un spațiu gol pentru plimbare și o margine formată dintr-un strat de palmieri precum crusta răsfrîntă a unei plăcinte. Este o grădină rătăcită, poate părăsită într-o mică pădure de pe marinea drumului. Apoi a urmat Cantina Santa Maria de Palma, drumul a făcut un cot și pagina s-a închis iarăși, de data asta în fața uneu mini-catedrale, cum trebuie să fi fost aceea în care Columb s-a rugat ca Isabela de Castilia să-l lase să plece. În seara aceea, mai tîrziu, la marginea mării, am aflat că Alghero e sora mică a  Cataluniei, că e rudă bună cu Barcelona și că asemănarea de stil nu e o întîmplare. Soarele a apus așa: s-a lipit pe un perete care s-a înroșit și a alunecat în spatele falezei. Noaptea s-a strîns atunci într-un mic golf cu iahturi. O altă pagină s-a răsfoit, briza a rătăcit-o și pe ea, și a apărut luna, mic cercel în urechea unui pirat foarte știrb, și care se înfățișase acolo incognito, deghizat într-un palmier de lîngă prăjina unei ambarcațiuni. Lună nouă cu Venus la Alghero.