Vis, 10 iulie

   Într-un luminiș micuț... Niște copii se joacă în fața mea. Doar îi privesc. Aruncă niște obiecte mărunte, ascuțite dintr-o praștie sau alt device, scoabe cred, în niște animăluțe ce par de pluș. E acolo și o bufniță? Parcă da... Mă uit mai bine la prima dintre ele, în timp ce ea se prăvălește pe creangă în jos ca pe un tobogan, alerg, o prind în brațe, are o rană ca un punct în dreptul inimii, cursese puțin sânge și formase cicatrice minuscuă. Animalul pare să fie acum un mic lup alb, tare pufos, așa încremenit pare într-adevăr de pluș. Cred că murise. Îl port pe brațe ca pe frumoasa adormită, un pic la distanță de mine. Mai găsesc și o pasăre mare rănită, moartă... Le port pe amândouă așa, pe brațe până într-o cameră care se alătură luminișului, e un birou pe oval cu geamlâc acolo. Vreau neapărat să i le arăt lui tata, să-i spun pe copii ăia... Plâng, izubcnesc în hohotul acela nestăpânit, ca o Dunăre, mă sufoc de plâns, mă scutură din tot corpul până când mă trezesc...