Vis de azi dimineață

   Ațipesc iarăși, după cam cinci minute deschid din nou ochii și mă foiesc, în pat printre cearceafuri descopăr doi, trei, poate chiar patru pantofiori cu baretă absolut minusculi, ca de păpușă, abia niște cojițe delicate de culoarea untului, mai găsesc rând pe rând un cercel, apoi doi, se pare identici cu unii pe care se face că îi am deja în caseta mea, niște inimioare sticloase bej-purpurii, doar că aceștia, găsiți acum au culoarea cerului și, în mijlocul lor, lipită câte o încrustație de argint, parcă asemenea unei la fel de minuscule aripioare de înger. Mai găsesc de asemenea și alte mici obiecte strălucitoare. Le strâng pe toate la un loc, par niște cadouri picate din cer, căci mă întreb de unde altundeva or fi putut apărea așa, din senin?
Totul foarte realist, apare chiar și mama pe ușa dormitorului, e în trecere. E dimineață și e tare bine și plăcut...
Înainte sau după asta... Sunt undeva într-un underground, barul unui hotel plus magaziile aferente aflate în spatele câte unei uși, pe una o deschide cineva și apar la grămadă cutii de fanta, sprite, un maldăr colorat... Pe aceeași ușă scrie că înauntru sunt cazați și cei din grupul de slovaci, băieți simpatici ce se ocupă cu design-ul, toți veseli și de comitet, unul din ei deschisese ușa dinăuntru se pare, e subțirel cu barbă neagră. Ajung prima în acest subsol, mă și mir cât sunt de punctuală și apoi, imediat, iese din baia de alături și o altă doamnă, înaltă dreaptă, cu părul de asemeni drept, lung, blond, cineva din protipendada mondenă, îmi zic, ba chiar îi spun pe nume, Zina Dumitrescu or something...
Ies afară, locul se află pe o culme de deal, înconjurat la baza lui de trasee ca la munte și zăresc în depărtare cum pe unul se îngrămădesc niște oameni, mulți dintre ei călare, apoi întorc capul două grade mai la dreapta, alt puhoi văd că țâșnește și pe cărarea vecină. Văd treptat de aici de sus cum toate aceste drumuri ce ocolesc coama se umplu de oameni călare și cu arcane, urmărind și ajungînd pe alții. De aici nu par amenințători, pe când eu îmi spun cu acel inexplicabil calm detașat cu care constat de obicei o situație de criză extremă (gen, e cutremur! sau, e inundație!), îmi spun: Ne invadează! și mă gândesc imediat la talibanii vecini... Să fugim!
Îl iau pe bărbatul meu de mână și ne strecurăm în cel mai mare calm pe cărările mărunte ce se croiesc printre ramurile și toată vegetația înaltă a acelei zone ce pare a fi totuși de deal, multe tufișuri și dese... El mă ține permanent în fața lui, în timp ce aleargă mereu în urma mea, știe că cei care ne pot fi dușmani vin din spate în urmărire. Eu caut să-l împing pe el înainte, căci aleargă mai repede și știe drumul ca și mine, dar nu vrea, mă protejează. Scăpăm de urmăritori, apoi deodată, de după un cot din spate, apar doi călare, îl doboară pe el la pământ așezîndu-se cu caii peste el. Eu plâng și îi rog în același timp cu calm și foarte răspicat să îl cruțe. Atunci se petrece o minune, nu știu exact ce, dar situația se eliberează brusc de toată tensiunea, deodată nu mai e nu mai e nici constrângătoare, nici complexă, de parcă am fi eliberați de o putere de sus...
Mă trezesc...