Vis

   Sunt undeva într-o vale luminoasă între niște coline sau munți. Glumesc cu cineva gen reporter, gen Rareș Petrișor să zicem, care venise acolo cu o dubiță, acolo însemnînd o micuță cabană cu acareturi. Vorbesc cu mama, probabil la telefon, ca să plec spre seară în susul drumului care leagă acest popas de un altul, cred că o stână. Ajung dincolo mai întâi cu o cursă care mă lasă undeva într-o stație, apoi pe jos. Găsesc oameni primitori, munteni ce au în întreținere acest fel de han singuratic. Îmi dau să mănînc chestii bune, ușoare pe care le mănînci seara, nu-știu-ce cu nucă, apoi mă culc. Dorm bine acolo sus, mă trezesc, e dimineață, fac ordine, locul are mult lemn deschis la culoare, mobilier, pereții... Plec pe jos ca să mă întorc de unde venisem. Cele două laterale formate din munți sunt depărtate mult stânga-dreapta formând acea vale plină de lumină care, din cauza zăpezii căzute, devenise scânteietoare. Calc pe această zăpadă întărită cu un strat foarte subțire de omăt proaspăt deasupra, cât un deget de gros. E ca o glazură, nefiresc de rezistentă și de lipsită de răceală, de parcă pășesc pe o prăjitură și piciorul nu se afundă. Ajung coborînd prin valea soarelui destul de repede înapoi în punctul A, iar zăpada se termină ca un covor exact la zece metri în fața cabanei. Totul foarte luminos și aici înauntru, rețin coaja albă a plăcilor peretelui și mobilei, sau poate sunt în bucătărie. Dau pe gât acolo mai multe pahare cu apă în timp ce vorbesc cu un bărbat, mă uit la pahare, remarc că sunt curățate decent, apa e bună, o beau cu poftă poate fiindcă știu că e pe terminate până la noua aprovizionare. Îi spun mamei la telefon că am lăsat totul în ordine la popas, dar în sinea mea aș vrea să mai verific, mânată de peisajul copleșitor știu că mă cam grăbisem. Vorbesc deci cu Petrișor care se fîțîie pe acolo, tot încarcă ceva lucruri de transportat sau de livrat în dubița lui. Îmi spune să mă pregătesc, căci din întâmplare, el merge sau trece pe la acest popas în drumul lui și mă ofer să-l ajut să încarce în continuare.
Duc niște chestii într-o cameră ca să iau altele de acolo, o cameră în care stă și citește Monica, prietena mea din copilărie așezată pe un pat. Eu mă prostesc din ușă și, ca să nu calc deloc pe podea, mă așez cu tălpile în echilibru pe clanță, ușa se echilbrează și ea silindu-mă la o călătorie forțată către perete, iar eu trebuie acum să fac un pas uriaș și incomod către micul secretaire lipit de celălt zid, ca să-mi respect convenția și să nu ating podeaua. Monica râde și bate din palme.
Mă grăbesc înapoi ca să mă instalez în dubița lui Petrișor. Afară e soare și cald de parcă iarna aceea e acolo doar ca să salveze decorul, ca să scâteieze totul mai limpede...

NOTĂ  :) am întâlnit după două zile în realitate dubița cu pricina, undeva în București, trasă pe o mică stradă în pantă, cu ușile deschise larg, înăuntru am remarcat placajul alb al pereților lângă care am zărit câteva lădițe goale, încă nu fusese încărcată  . în dreapta ușilor, sus scria ceva ce am reținut: CAROSAT Stilplast BACAU